„RELIGIOZITATEA”.   (6).

2

Când vei înţelege că D-zeu, iubirea, adevărul nu pot fi confiscate, nu pot fi posedate, luate în nume propriu, din acea clipă compasiunea nu te va mai părăsi. În ciuda faptului că noi ne dorim…nu ştim să primim. Noi vrem să primim punând condiţii, nu aşteptând graţia să ne cuprindă, noi cerem, pretindem, suntem preocupaţi, tensionaţi, temători să nu pierdem şi atunci chiar că pierdem. S-a creat falsa percepţie că noi putem intra în dialog cu Existenţa, cu Divinitatea. FALS ! Existenţa ne vorbeşte când noi suntem tăcuţi, profund tăcuţi. Când tu vorbeşti te sustragi din Existenţă, din Totalitate, tu vrei pentru tine, uitând că tot ce ai…ai prin Unitate.

Când taci, când eşti permisiv, când tu dispari, atunci Divinitatea, Existenţa îţi vorbeste prin fiecare manifestare a acesteia. Fiecare imagine, fiecare sunet iti va vorbi într-un ritm armonic, iar această vibraţie la unison este glasul lui D-zeu.

Calm, relaxat, fără grabă, fără teamă, vei găsi ceea ce se află în natura Existenţei. Nu ai ce căuta, totul se află în TOT. Nu eşti în competiţie cu nimeni, nici cu tine însuţi.

Fără speranţe, fără închipuiri, fără scopuri, fără ţeluri, fără obiective…pătrunzi în Existenţă, în REALITATE… dizolvându-te în EA. Acum eşti însăşi glasul Divinităţii, vibrezi armonic cu Unitatea, eşti UNA cu TATĂL, aşa cum exprimă Iisus…inexprimabilul.

Aceasta este starea de religiozitate, o stare care nu are nimic în comun cu dogmele, cu teologiile, cu ierarhiile pământeşti sau cereşti.

Bisericile apară câte un D-zeu aflat în dispută cu D-zeii altor religii. Chiar în cadrul fiecărei biserici sunt dispute , competiţii pentru confiscarea lui D-zeu, pentru posedarea acestuia. Priviţi chipurile mortificate, triste, grave ale clericilor, ale călugărilor. Priviri goale, fără strălucirea bucuriei, înăcrite de lupta cu propria natură înfrânată cu de-a sila…Lor le este mai frică de diavol, decât să se lase în seama Divinităţii pe care s-o primească cu bucurie. Din păcate au transformat această graţie Divină într-o mare şi lacomă afacere. Religile luptă între ele  pentru a captura câţi mai mulţi cotizanţi, luptă să-şi asigure supremaţia propriului D-zeu şi mai apoi inventează pe diavol care se luptă cu D-zeu. O întreagă nebunie, pe care dacă o iei în serios poţi inebuni la rândul tău. De fapt asta se petrece în realitate cu aşa zişii credincioşi. Chiar zilele trecute comunicam pe blog cu cineva despre credinţă…A reieşit că a fi credincios înseamnă a te baza pe ceva ce nu ştii (?!).

În decursul istoriei războaiele religioase au făcut şi fac nenumărate victime. Cruciadele, inchiziţia, fanatismul religios, terorismul religios au reprezentat şi reprezintă încă sursa unor conflicte, suferinţe inimaginabile, toate aflate sub semnul luptei religioase, al discriminărilor religioase.

S-a inventat raiul şi iadul, s-au inventat ierarhiile cereşti şi malefice, iar omul se află prins în mijlocul acestor conflicte imaginate, veşnic păcătos, culpabilizat pentru păcate văzute şi nevăzute, ştiute şi neştiute, ale lui şi ale înaintaşilor lui…în veacii vecilor…(fără Amin). Omul este redus de către dogmele religioase la rolul de sclav păcătos aflat la cheremul forţelor malefice de care nu poate scăpa fără ajutorul slujbaşilor bisericii, care după caz exorcizează sau sfinţesc, binecuvântează sau afurisesc.

Omul, redus astfel la statutul unui jalnic păcătos va trebui să cerşească milă de la ierarhii bisericilor de pe pământ şi ale sfinţilor din ceruri. Bineânţeles că exorcizările şi binecuvântările, cununiile, botezul, acatistele, moartea şi pomenirea morţilor, eventual mântuirea…se face contra cost. Ce se vede, ce rămâne… sunt uriaşele averi făcute de biserică prin vânzarea iluzilor, în care cotizanţii păcătoşi sunt tot mai săraci, iar beneficiarii, bisericile si politicienii cu care se aliază biserica în vederea exploatării celor mulţi… sunt tot mai bogaţi.

Religiozitatea în schimb, acel sentiment al necuprinsului, al eternităţii, al graţiei Divine vede sfinţenie în TOT şi toate, iar faptul că „încă” nu toţi se bucură de acestă stare NORMALĂ, că încă mulţi preferă din ignoranţă să se sustragă Unităţii, să se izoleze într-un ego gregar, este doar  o stare inconştientă …trecătoare.

Va continua…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Religie și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la „RELIGIOZITATEA”.   (6).

  1. ceciliadumitrache zice:

    Referitor la păcatele văzute şi nevăzute, ştiute şi neştiute, ale lui şi ale înaintaşilor lui.., acum 10 ani o colegă mi-a dat să citesc scrierile lui Lazarev, ale cărui teorii despre păcatele înaintaşilor sunt. Am citit, dar am avut o reacţie de respingere, aşa cum am atunci când se vorbeşte despre păcatele copiilor mici. Aceste teorii, însă, înghiţite nemestecate de credincioşii habotnici, au urmări nu numai pe plan psihic, ci pot duce la probleme mari de sănătate. Cineva care îşi asumă o vină care nu îi aparţine, e ros în subcoştient de o nemulţumire pe care nu şi-o exprimă, pentru că nu se cade, iar asta duce în timp, la îmbolnăvire.
    Din câţi oameni cunosc, unii, credincioşi declaraţi au ajuns la starea de religiozitate abia în urma unor încercări, atunci când au fost la pământ, atunci când au plâns. De fapt, acelea au fost momentele când – gândesc eu – au ajuns la starea de linişte şi, căutând ajutor, s-au deschis către tot. Fără acele încercări, ar fi continuat să respecte tradiţiile, să meargă la slujbe, în pelerinaje, dar liniar, parcă pe un culoar frumos amenajat, dar limitat. Mă bucur pentru ei.

    • calinakimu zice:

      Constatările tale sunt corecte. Din nefericire religile şi în special religia ortodoxă, se axează pe culpabilizarea omului dintr-un motiv meschin. Un om „vinovat”, este vulnerabil, este la îndemâna manipulatorilor, care îşi arogă în mod ilegitim sarcina şi meritul de a-i mântui.
      Aşa este, cei care au pierdut orice speranţă, adică au ajuns la starea de religiozitate, pot primi graţia, adică sunt vulnerabili pentru adevăr, nu pentru pedeapsa presupusă a păcatului. Contează prea puţin în vindecare dacă ei „cred” că au fost vindecaţi de vrun sfânt anume, sau de D-zeu. Cu certitudine ei au fost deschişi să primească miracolul, adică NORMALITATEA…şi cum Existenţa este în mod esenţial un MIRACOL…
      Boala eu nu aş numi-o …”încercare”…cât i-aş zice o consecinţă a dezordinii, a schizmei între corpul fizic , gândirea otrăvită şi conştiinţă… Această schizmă este generatoare de dezechilibre, induce boala…care este o consecinţă, nu o încercare sau o pedeapsă.Important rămâne să ÎNŢELEAGĂ adevărata cauză a vindecării, dar mă tem că aceşti „credincioşi” nu conştientizează adevărul, cât se mulţumesc cu rezolvarea punctuală a unei stări de boală. Aceasta poate recidiva, într-un fel sau altul, dacă ei nu-şi vor pune ordine în viaţă, dacă nu-şi vor armoniza corpurile…Faptul ca ei capăta credinta că sunt ajutaţi, că cineva îi veghează, pe termen scurt poate fi de ajutor, dar asta nu exclude boala, dacă in continuare vom duce o viaţă dezechilibrată. Dar cum tot păţitul este învăţat….poate, poate…

      • ceciliadumitrache zice:

        Cunoscuţii la care mă refeream nu de boală au fost încercaţi, niciunul dintre ei, ci chiar au trecut fiecare, prin diferite încercări, unii – din prea multă bunătate, s-au trezit încărcaţi cu mai mult decât puteau să ducă, alţii, din cauza dezordinii de care amintiţi, care nu numai boală poate genera – o bună perioadă au atras cumva numai raspunsuri, sentimente negative din partea celor cu care intrau în contact. În cazul tuturor, rezolvările, răsturnările de situaţie au fost rapide şi spectaculoase. Acu, ce a înţeles fiecare, pentru câţi momentul acela a însemnat un început, rămâne de văzut, eu mă bucur că au ajuns să cunoască starea de religiozitate.

  2. calinakimu zice:

    Nu cred că bunătatea poate fi măsurată, şi nici iubirea…Ori eşti bun..ori NU, ori IUBEŞTI…ori NU iubeşti. Jumătăţile de măsură sunt altceva…În clipa când bunătatea sau iubirea sunt cântărite, măsurate, clasificate…este vorba de altceva. Vreau să fiu bine înţeles…Bunătatea sau iubirea nu vede răul că RĂU, ura ca URĂ…Chiar dacă se împotriveşte răului, o face cu iubire sau bunătate, adică iubirea nu răspunde la rău cu rău, iar dacă îl înfierează nu se adresează persoanei cât inconştienţei acesteia. În realitate răul, ura, NU EXISTĂ, nu au existenţa de sine, sunt ca şi întunericul, care este o absenţa,…absenţa luminii, ura răul…sunt absenţa iubirii, chiar dacă efectele acestor lipsuri sunt dureroase, regretabile, abominabile. Cu cât sunt astfel, cu atât mai mare este inconştienţa, adică întunericul. Dacă implicându-te în bunătate(?!)…clachezi…NU EŞTI BUN, poate că îţi doreşti, poate că urmăreşti ceva…?! Bunătatea nu este conştientă de bunătate…AŞA EŞTI ! Nu poţi fi altfel. Nu TREBUIE să fi bun sau rău. Trebuie să conştientizezi REALITATEA, unde te afli, cine eşti…Conştientizând realitatea totul se NORMALIZEAZĂ, iar a fi normal este sinonim cu a fi bun, iubitor, compasional.
    În legătură cu energiile negative…acestea se pot manifesta când REZONEZI cu ele, când propria vibraţie energetică este pe lungimea de undă a maleficului. Niciodată o vibraţie înalta nu poate fi atacată de o vibraţie aflată pe o altă lungime de undă…
    Starea de religiozitate este fundamental o stare de…NORMALITATE…iar bunătatea, iubirea, corectitudinea, libertatea, adevărul…sunt stări ale NORMALITĂŢII.

    • ceciliadumitrache zice:

      Mă gândeam la câţiva oameni cu adevărat buni, plini de compasiune, atât de înţelegători încât niciodată nu refuză să acorde ajutorul, iar alţii… profită. Au ajuns să lucreze normă dublă, într-un sistem oricum generator de stres prin natura lui. Chiar îi cunosc bine, nu au nimic de arătat nimănui, speră să apuce pensia. Vineri am asistat la izbucnirea uneia care nu ajunsese să mai vorbească cu copilul de 4 zile. M-am întors 180 de grade să o privesc atunci când am auzit-o: -Nu se poate, trebuie să mă iubesc şi eu un pic!
      Bravo! Îmi venea să îi spun, acum eşti pe drumul cel bun.

      Despre energiile negative, vă mulţumesc, chiar îmi e de folos comentariul dumneavoastră, abia acum îmi încep să înţeleg, să îmi explic multe. Ceillaţi din exemplul meu nu sunt nici ei oameni răi dar dacă mă gândesc bine, niciodată nu i-am auzit să mulţumească sau să fie mulţumiţi de ce li se dă. Poate asta să îi ţină la un nivel unde sunt vulnerabili.

      • calinakimu zice:

        Când te implici extrem de mult în activităţi pentru a obtine câştiguri tot mai mari…plăteşti un preţ corespunzător…Aceste câştiguri le urmăreşti pentru aţi fi mai bine, dar pe de altă parte îţi este mai rău(?!). Dacă REALIZEZI vei acţiona în consecinţă.
        Cât despre oamenii „buni/răi”…trebuie să ştim că nimeni nu este absolut rău, că vom găsi bunătate la criminali monstruoşi, că Hitler avea simt artistic, sensibilitate, chiar gingăşii faţă de cei apropiaţi lui…Unii folosesc bunătatea ca pe o masca, în mod viclean în vederea unor avantaje. De aceea repet…ori eşti bun în sensul că AŞA EŞTI, fără să urmăreşti, fără să-ţi doreşti…fără să ştii…ori NU. Nu cred în „călduţ” şi nici în „picuţ”

  3. As vrea sa iti pun o cateva intrebari importante pentru mine. Dar mai intai as vrea sa exprim o constatare, dupa ce am studiat Cercul Creatiei: acest cerc pare a fi un Cerc al Nemultumirii, care este mentinut in functiune de nemultumire! Dumnezeu nu a fost multumit cu „Eu sunt” si a dorit sa experimenteze si altceva. Dar iata ca punctul in care a ajuns, respectiv Omul, nu este nici el multumit, nu mai spun fericit… Oare acesta sa fi fost planul – Dumnezeu nu poate sa scape de nemultumire, dar a facut asa incat sa o diversifice ?!
    Si acum intrebarile: indrazanesc sa spun ca tu esti ceea ce se numeste un „iluminat”, conform cu descrierile pe care le-am citit in carti. Deci prima intrebare ar fi – esti un iluminat ? Si a doua, mai importanta: esti fericit? A treia: exista fericirea, sau noi oamenii umblam dupa o himera, dupa o fantezie a mintii noastre ? A patra intrebare ar fi: cine esti, cum te cheama ? Din cate am cautat pe net am aflat ca te numesti Radu Calin. Acesta e numele tau complet ? Mai am o groaza de intrebari, dar dupa ce voi primi aceste cateva raspunsuri. Multumesc.

    • calinakimu zice:

      Hai să le luăm pe rând…
      D-zeu, Existenţa, Natura…NU are un scop. Mintea noastră contrafăcută ne face să credem că TOTUL trebuie să aibă un „scop”. Scopul existenţei este…EXISTENŢA in sine, o existenţa PERFECTĂ…
      Evoluţia, cum ne place să-i zicem transformării, nu există ca atare, adică nu poate fi perfecţionat…perfectul. Este o diversitate perfectă care se auto-diversifică.
      Când însă va înceta orice dualism…va apare VIDUL…singura şi ultima REALITATE… dar pentru asta corpul şi mintea trebuie să acţioneze spontan. Vidul se află în faţă ochilor tăi, dar nu-l vezi de concepte. Pentru asta trebuie golită mintea, dar oamenilor le este frică să nu cadă în gol…în vid. De fapt MINTEA este vidul.
      În ceea ce mă priveşte nu doresc să fiu pentru nimeni un „învăţător”. Nu doresc să fiu urmat şi să fac pe cineva să acţioneze într-un anumit fel. Aş fi un exploatator.
      Dacă însă…în urmă celor spuse de mine, cineva va descoperi cum să-şi deştepte inteligenţa, cum să şi-o trezească, eu nu mai sunt important, dispar…EL este important. Experienţa mea de viaţă este foarte bună NUMAI pentru mine. Fiecare are propria poveste, propria aventură, propria experienţă.
      Oamenii însă vor să fie conduşi, să fie forţaţi să meargă pe o cale „bună”, pe care însă nu vor să şi-o asume pentru ei. Ei nu au încredere în ei înşişi, în sensibilitatea, în inteligenţa lor. De aceea vor să urmeze pe cineva care le poate „garanta” succesul(?!). Şi asta este o formă subtilă de exploatare.
      INTELIGENŢA este adevărul, frumuseţea, iubirea şi nici o învăţătură nu o poate înlocui. Când omul va înţelege semnificaţia celor ce-l înconjoară, VALOAREA acestui mediu, atunci inteligenţa este trează.
      Nimeni nu-i poate aduce pe oameni la adevăr, fiecare va trebui să descopere adevărul…TUTUROR.
      Pentru a fi apt de descoperire omul va trebui ca mai întâi să nu fugă de starea lui de fapt. Să fie profund nemulţumit, nefericit, să accepte această suferinţă. Numai pătrunzând în adâncul acestor nefericiri…adevărul va ieşi la suprafaţă.
      Oamenii acţionează prin contradicţie, antagonic. Este nefericit…fuge după fericire, este sărac…fuge după bogăţie…Nu merge aşa…
      De ce este important cine sunt eu?
      Este important de ştiut pentru a conferi acea autoritate credibilă care trebuie să convingă?
      Nu este oare mai important pentru ceilalţi CE spun, decât CINE sunt?
      De ce în faţa unei opere de artă în loc să rămânem fermecaţi de frumuseţea operei, să ne bucurăm de ea…ne interesează „cine” este autorul?
      Va trebui să apreciem valoarea proprie a unui lucru, sau a unei idei, indiferent cine se află în spatele ei. Trebuie să fie mai important adevărul, decât purtătorul acestuia. Adevărul nu aparţine purtătorului ocazional…el este UNIVERSAL. Autorul din spatele orcarei manifestari este EXISTENTA.

      Chiar crezi că există iluminaţi şi neiluminati? Chiar crezi că Existenţa discriminează?
      Lumina se află în toate fiinţele vii, iar omul are în plus conştiinţa viului. Faptul că unora lumina le transpare, le transcede fiinţa , nu înseamnă că este iluminat. Înseamnă că altora această lumină ÎNCĂ nu a transcens în afară, că nu se vede de …nori. Soarele este pe cer şi când sunt nori, chiar dacă ÎNCĂ nu se vede.
      Toate fiinţele vii sunt UNA cu iluminarea, nu poţi atinge ce este de fapt natura ta… Iluminarea nu este o stare ce poate , sau nu…fi atinsă.
      Nu cauta în afara propriei tale minţi…dar atenţie, mintea ta nu sunt gândurile, sau conceptele. Mintea va trebui să nu se sprijine pe nimic. Este VIDUL.
      Mă întrebi dacă sunt fericit?
      Va trebui să mă crezi pe cuvânt…DA ! Dar la ce-ţi poate folosi ţie sau altcuiva să şti aşa ceva?!
      Ca să ştii dacă fericirea este un concept, o iluzie…sau o realitate?
      Însăşi faptul că o cauţi…înseamnă că „cineva” din tine a cunoscut-o… Fericirea de fapt este o consecinţă, ea nu poate fi găsită ca pe o brichetă sau câştig la loto…
      Dacă vei privi lucrurile cum „trebuie”, vei găsi întotdeauna un motiv să fi fericit. Fericirea este consecinţa normalităţii, este o artă ce ţine de inteligenţă, de conştiinţă. Cea mai proastă soluţie este să fi nefericit, de fapt nu este o soluţie, este IGNORANŢĂ. A nu vedea frumuseţea, fericirera…este un semn de orbire spirituală, de insensibilitate patologică.
      Fericirea vine de undeva de …”dincolo” de lumea noastră imaginară. Mintea noastră contrafăcută se luptă din greu să ne facă nefericiţi. Când eşti absolut fericit, într-un moment de extaz…mintea „asta” dispare…în acele momente habar nu ai că există nefericire.

      Ăsta este numele meu complet, aşa este, dar n-are nici o importantă,este irelevant, este pur formal şi efemer.

  4. Revin cu o fraza care trebuia sa faca parte din comentariul anterior. U.G.Krishnamurti a fost, cred eu, primul iluminat onest – el a spus ca „l-a lovit calamitatea”, care este o stare total diferita de ceea ce ne imaginam noi ca ar fi, si ca de fapt nu ne-am dori-o daca am sti cum este.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s