Timpul & moartea… (1).

timp1 Timpul nu poate fi despărţit de moarte, acestea fiind noţiuni complementare. Fără timp nu este moarte, iar a trăi în timp înseamnă a trăi în moarte. Noi am fost învăţaţi că timpul are trei dimensiuni : trecut , prezent şi viitor, însă în mod real timpul este legat doar de trecut şi viitor prezentul fiind etern el transcede timpul. Încă din clipa în care ne naştem începem a muri. De fapt timpul există doar în mintea noastră. În mod formal am luat în consideraţie o anumită perioada ce coincide cu desfăşurarea anumitor fenomene ale lumii fizice, fenomene astronomice, perioadă pe care am împărţit-o în diviziuni numite unităţi de timp, unităţi ce le evidenţiem prin aparatele ceasornice. Dar aceste ceasuri, aceste diviziuni cu care am compartimentat aşa zisul “timp”, nu au nici o legătură cu modul cum resimţim noi scurgerea acestuia. Este vorba de timpul psihologic a cărui scurgere este resimţită de noi în funcţie de stările noastre sufleteşti. Astfel timpul se scurge mai rapid în momentele de bucurie, şi mai lent în momentele de nefericire. Însă în momentul când mintea devine “tăcută” şi timpul se opreşte, acesta nu mai are nici o semnificaţie, trăirea fiind doar în prezentul continuu. Mintea aparţine trecutului şi se mişcă secvenţial, de la un moment la altul. Acţiunea este în timp şi începe cu gândirea. Atunci când judecăm o situaţie vom apela la cunoştinţele trecutului unde se află criterile de evaluare. Dar dacă am privi fără să judecăm, ca şi cum am vedea pentru prima dată…ce s-ar petrece? Ne-am pomeni în plin mister, atunci se pot petrece miracolele şi miracolul cel mai mare este iubirea. Iubirea nu aparţine minţii, gândului, timpului. Ea aparţine eternităţii, adică prezentului şi acest fapt se poate produce nu numai faţă de persoane, el se petrece faţă de tot ceea ce aparţine EXISTENŢEI. Atunci când nu mai este “judecată”, logică, poate apare iubirea. Atunci relaţiile noastre se vor îmbogăţi cu tot ceea ce ne înconjoară, de la gingaşele flori…la falnicii arbori, de la pietrele râurilor…la măreţia munţilor, de la şerpuitoarele râuri…la tălăzuirea oceanelor. Mintea este fie în trecut, fie în viitor, numai în prezent nu este şi asta din cauză că nu poate gândi în prezent. Mintea când gândeşte despre trecut se referă la memorie, iar când gândeşte la viitor visează, speră, îşi imaginează cum va fi acesta bazându-se pe memoria trecutului. Şi trecutul şi viitorul reprezintă domenii cu atât mai mari cu cât subiectul, adică gânditorul, este mai înaintat în vârstă, are o experienţă de viaţă mai mare, adică de “trecut”. Prezentul nu are spaţiu de “manevră”, el de fapt separă trecutul de viitor şi în zadar ne aflăm în prezent, când acesta nu ne poate oferi spaţiu. Gândurile fiind materiale nu au nimic spiritual, adică nimic din ceea ce EŞTI tu în mod substanţial nu se poate manifesta în prezent prin gânduri. Când gândeşti, ori eşti în trecut, ori eşti în viitor. Spaatiul prezentelui este deschis doar fiinţei tale lăuntrice. În clipa în care trăieşti o stare şi o numeşti bună/rea, frumoasă/urâtă, ea devine trecut , memorie, instananeu. Dar dacă eşti UNA cu starea trăită, cu ceea ce vezi fără să judeci, devenind ceea ce vezi, dispare dualitatea dintre observator(tu) şi lucrul observat. Pătrunzi în lucru observat şi acel lucru pătrunde în tine, fără judecaţi, fără etichete, care toate aparţin trecutului, memoriei. Cum gândeşti…apare dualitatea, când NU gândeşti eşti în domeniul cunoaşterii autentice, atunci eşti UNA cu existenţa, nu ai trecut şi nici viitor, eşti doar în PREZENT. Aceasta este o trăire spirituală, în deplină CONŞTIENŢĂ.

Va urma…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Multiversuri spirituale și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Timpul & moartea… (1).

  1. fosile zice:

    Daca ai citit la mine „despre mine”, scrie acolo ca am o zi, azi.Pentru ca in ieri nu mai sint, iar in miine n-am ajuns.
    Cind sint in natura,ii dau mintii pauza si cu ajutorul simturilor traiesc starea de gratie a lui „azi”.
    Ma intrebai unde le gasesc.Sint acolo pentru noi toti, doar sa deschidem ochii si sa vrem sa le vedem, sa vrem sa auzim, sa vrem sa…
    Nu stiu daca sa-i spun stare de fericire sau stare de iubire sau cum s-o numesc, dar in acele momente dispare perceptia timpului.Doar sint.

    • fosile zice:

      Dar nu un „sint” independent, ci o componenta a „tot”.Nu sint un observator al timpului care trece, ci parte din timp.

      • calinakimu zice:

        Prezentul nu este parte a timpului, este ATEMPORAL. Timpul este o componentă psihologică doar. Asta în ceea ce ne priveşte.
        A trăi în prezent înseamnă a muri pentru trecut, adică a fi proaspăt gata să primeşti noul, să fii una cu el. Conştientizarea frumuseţii în clipa în care o definim, devine trecut. Frumuseţea nu poate fi verbalizată, ea este o STARE, ca de altfel şi IUBIREA. În clipa când o înţelegi, o explici, o fragmentezi…ea nu mai este, vorbeşti despre ceva mort.
        Eu ÎNŢELEG ce spui, empatizez cu ţine, dar nu am …promptitudinea, uzanţa de a imortaliza clipa. Asta mă uimeşte, modul cum eşti cu apatratul pregătit s-o „prinzi”, s-o imortalizezi…Eu mă bucur şi atât. Nu-mi „iese” când sunt pregătit să-mi „iasă”…De aceea prefer să contemplu…dar asta nu mă împiedică să fiu încântat când observ ce imortalizezi tu…

      • fosile zice:

        Nu-i permanent la mine aparatul foto.Si cind nu-i ma bucur doar eu.Cind e la mine, parca tot imprejurul ma cheama sa-l imortalizez, sa poata fi aratat, sa poata fi vazut si de altii.
        Cind merg dupa pietre pe o vale de ex.trebuie sa fac o cercetare dubla( dus-intors).Din unghiuri diferite poti sa vezi mai mult.
        Obisnuit sa observ natura, parca imi sar in ochi tot felul si cind am aparatul la mine, le retin.S-a intimplat sa vad in poze si altceva decit am vazut in teren.

      • calinakimu zice:

        Ce mai…ai „vocaţie” de reporter de teren…şi în plus ai „antrenament”, ai experienţă în materie de artă fotografică. Bănuiesc că nu te-ai folosit de această vocaţie pentru a face o meserie din ea…Aşa se întâmplă cu vocaţionalii. Arare ori aceştia îşi câştigă traiul… pupandu-se vocaţia cu meseria…

      • fosile zice:

        Nici din colectarea si prelucrarea pietrelor si nici din fotografie nu mi-am facut meseria.
        Cu meseria nu ma joc.
        Dar placindu-mi sa ma joc o fac in timpul meu liber ( de obligatii ) .

      • calinakimu zice:

        Eu cred că „meseria” ar trebui să fie JOACĂ, atunci când această se „pupă” cu vocaţia. Din nefericire foarte puţini oameni au o meserie vocaţională…

      • fosile zice:

        Nu mai exista interes pentru calitatea muncii,experienta,dedicatia si-atunci, facind totul doar din obligatie dispare placerea.Iti faci munca si gata.Daca ai constiinta propriei valori, iti faci munca ireprosabil.Si-atunci bucuria, joaca ramine ceva strict personal sau implica doar putini carora le place acelasi joc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s