Gândirea ca iluzie. (7)

minte 7

Această abordare cere multă luciditate, multă sinceritate, fiind vorba despre auto-amăgire, iluzii în care mintea se complace, impunându-le şi celorlalţi să creadă în ele. ”Înţelepciunea” noastră omenească se lasă uşor sedusă de argumente şi contra-argumente, de speranţa că se va întâmpla “ceva”(?!) . Avem explicaţii despre orice, chiar şi despre război, dar asta nu înseamnă că am pus capăt războaielor, sau violenţei în general. Avem explicaţii despre foamete, suferinţă, boală, dar nu am reuşit să le eradicăm. Faptul că cei care se întreabă sunt savanţi, istorici, profesori, politicieni, clerici, sau profani, contează mai puţin atâta timp cât rezultatul este acelaşi eşec. Totuşi, dacă suntem cât de cât lucizi, n-ar trebui să ne mulţumim cu explicaţii, cu ”vorbe”, aceastea reprezintă o auto-amăgire, a căror argumente sunt superficiale. Faptul că sunt emise de “autorităţi” în materie, nu este nici acesta un argument, atâta timp cât efectele în viaţa fiecăruia dintre noi sunt nesatisfăcătoare.
De ce ne auto-amăgim ?
Suntem oare conştienţi că trăim într-o stare continuă de auto-iluzionare? Probabil că nu…deoarece dacă am realiza acest fapt, nu ne-am mai auto-amăgi. Să nu ne lăsăm manipulaţi de forţa, de energia pe care ne-o dau amăgirile ,vezi…gândirea aşa zis pozitivă?!, această adevărată auto-sugestie şi să analizăm lucizi cele ce se petrec în realitate.
Amăgirea începe chiar în clipa în care noi credem că avem capacitatea de a gândi corect, limpede, precis, pragmatic, eficient…Oare nu aceasta este chiar auto-iluzia de care vorbeam? Dorinţa de a fi “cineva”, fie în politică sau în alt domeniu, chiar religios, nu este oare cauza fundamentală a amăgirii? Când ne dorim altceva, decât satisfacerea nevoilor strict materiale, devenim creduli. Când devenim interesaţi de ce se va întâmpla după moarte, fapt ce apare cu precădere o dată cu înaintarea în vârstă, suntem dispuşi să credem în ce spun alţii, dacă ne “convine”.
Dar oare există şi altă posibilitate de a afla adevărul, atâta timp cât mintea caută continuitatea sperând să găsească împlinirea într-o viaţă viitoare, în reancarnare, în nemurire?
Să ne fie clar, iluzia nu ne vine din afara noastră, vine din interiorul minţii noastre. După ce noi ne creăm amăgirile, mai apoi devenim sclavii acestora, iar cauza principala este reprezentată de dorinţa de a fi “cineva” în lumea aceasta şi în “cealaltă”…Această dorinţă de afirmare este la rândul ei cauza dezechilibrelor existente în lumea noastră, lume devenită extrem de concurenţială , violentă, perversă, lacomă, posesivă… pe această piaţă a “devenirii”, din motivele amintite.
În clipa în care ne “dorim” să devenim, în acea clipă se declanşează auto-amăgirea, devine problema de baza a vieţii noastre, un scop în sine.
Oare putem accepta să trăim în această lume prin a fi “nimic”, cu o minte care nu urmăreşte un “rezultat” prefabricat tot de ea, care nu caută răspunsuri convenabile, justificări, siguranţă prin relaţii? Abia atunci mintea este liberă de iluzii.
Dar să revenim pentru clarificări. S-ar putea ca mintea să ne joace în continuare feste…întrebându-se : cum să fim un “nimic” ?! Este împotriva a tot ce ne preocupă în viaţă, în prezent.
Dar să nu ne grăbim să tragem concluzii…
Va continua…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Multiversuri spirituale și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Gândirea ca iluzie. (7)

  1. smaranda zice:

    Servus Calinakimu, nu am mai scris comentarii ca nu am avut ce completa. Mi s-au parut complete postarile tale, prin ele insusi. Acum insa m-a bine dispus fraza cu mintea care acum cauta sa gaseasca cum este aia sa fii „nimic”. Excelent, exact asa este. 🙂
    O Duminica minunata sa ai.

    • calinakimu zice:

      Servus (asta îmi aminteşte despre perioada trăită în Sighişoara)…Smaranda.
      Tu ai, sunt sigur, întotdeuna „ceva” de completat şi este foarte bine. Mă bucur să te regăsesc…pe viu. Chiar acum mă apuc să continui articolul în care vorbeam despre nevoia de a fii „nimic” ca dorinţă, ca mărire, ca deosebire…când ŞTII că eşti cu mult mai mult decât ne putem imagina… dar asta ŞTIE doar inima aceea lăsată în uitare, aceea părăsită, aceea care este SINGuRA ce poate genera interfaţa (este un termen la modă) cu ÎNTREGUL…Dar este nevoie ca inima să dezvolte acel organ spiritual subtil de intrare/ieşire a iubirii, acel organ care nu judecă, care ŞTIE, care nu alege, care CUNOAŞTE, care conştientizează realitatea UNICĂ…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s