Despre funcţionarea gândirii. (4).

minte 5 În viaţa noastră gândirea joacă rolul unui observator cu o atitudine dualistă, care adună cunostiinte, sau care se contrazice pe sine. Noi suntem, ca observatori, separaţi de fenomenul observaţiei, adică cel care gândeşte şi gândul lui nu sunt unul şi acelaşi.
Cum, noi în permanenţă, conştient sau nu, ne-am educat mintea pentru a “deveni” ceva sau “cineva”, de a “realiza” ceva, se produce în mod firesc această separare între gânditor şi gândirea lui. Astfel, nu există un proces integral, acţiunea operează prin intermediul voinţei de a fi sau de a nu fi, pentru atingerea diferitelor scopuri. Aici apare ruptura decisivă : experimentatorul şi experienţa sa fiind separaţi…înţelegerea nu este posibilă. Cred că este clar?! Când gânditorul nu este şi observator, atunci mintea este unitară, întreagă. Cum poate fi reunită această minte duală ? Acţiunea şi voinţa sunt duale. Poate fi găsită o stare în care acţiunea duală să dispară pur și simplu, în care gânditorul şi gândirea lui să se unifice ?
Ce se petrece când realizez că sunt posesiv, lacom,violent şi consider că nu trebuie să fiu aşa ? Gânditorul care realizează aceasta va încerca să-şi modifice gândurile care generează un astfel de comportament pentru a deveni altfel decât este acum. Va face un efort în vederea acestei schimbări. AICI apare confuzia…că există două persoane, două procese separate, când de fapt vorbim de unul şi acelaşi proces, de una şi aceiaşi persoană…
Când spun că sunt posesiv, lacom, violent, există vreo separare între mine şi acestea? NU ! Categoric că sunt una cu ele. Faptul că din varii morive realizez că sunt astfel şi fac eforturi pentru a nu mai fi aşa, este însăşi cauza principala al unui conflict al dualităţii. Eu de fapt sunt şi cauza lăcomiei, posesivităţii,violenţei şi efortul pe care-l fac de anu mai fi aşa. Nu există un ”eu” separat, care constată şi toate acestea : posesivitate, lăcomie, violenţă, separate de acest eu. Eu însumi sunt toate acestea. De aceea este amuzant, când aud, cu câtă lejeritate se dau reguli, sfaturi, metode de a deveni mai ”buni”, mai…nu ştiu cum?!
Dacă, realizez această evidenţă, voi vedea limpede, că orice aş face…nu pot fugi de mine însumi, de umbra mea, deoarece “eu” sunt posesivul, lacomul, violentul, iar gândirea mea, care vrea să schimbe acestea, sunt tot eu…
Aici intervine marea înşelăciune, iluzie, confuzie. Gândirea egocentrică, asta cu care operăm zi de zi, am scindat-o în două. Ego-ul, confundat cu eul, este instanţa superioară, iar gândirea, executorie, este instanţa inferioară. În această clipă orice modificare este imposibilă, este doar declarativă, ipocrită, ne minţim cu neruşinare pe noi înşine.
Când realizez, că sunt posesiv, lacom, violent…întreaga mea fiinţă este astfel, nimeni şi nimic din mine nu poate fi separat de această realitate. Nici o instanţă conştientă din fiinţa mea nu este în afara a ce sunt de fapt. Nu poate ego-ul, sau observatorul, să schimbe prin efort de gândire o realitate.
Dacă realizez că sunt posesiv, lacom şi violent, că aşa sunt eu, în clipa aceea nu va mai există un ego dominant, o instanţă care să decreteze că trebuie să mă schimb, deoarece însăşi acest ego este responsabil de această stare. În această situaţie intervine esenţial calitatea de “creator”. Nu mai are cine să facă efort şi nici nu are rost acest efort. Este de ajuns să ÎNȚELEGEM, că cel care face efortul şi ”obiectul” spre care tinde sunt identice. Pentru aceasta, este nevoie de o mare atenţie, atenţie de care vă vorbeam într-un alt articol, de o dăruire totală în vederea înţelegerii modului cum funcţionează gândirea, cum mintea devine duală, cum ne separă într-o instanţa superioară, care constată ceva şi alta inferioară, care este pusă să facă efortul de a modifica acel ceva constatat. Este o inepţie şi de aceea nici nu funcţionează. Totul este un proces pur intelectual stăpânit de timp. Adică, vezi Doamne…modificarea se va produce în viitor(sine die…), în urma modului cum efortul de schimbare va da roade(?!) sau nu (!).

Când suntem integrali, nescindati între constatarea faptului şi faptul în sine…nu intervine nimic. Atunci inteligenţa, care nu poate fi decât creativă, intervine prompt, spontan, eliberator.
Va continua…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Multiversuri spirituale și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Despre funcţionarea gândirii. (4).

  1. dacă gândim…
    am început să mă suspectez de hiaturi 🙂

  2. Pingback: Diaconescu’s digest: 25 iunie 2014 | CRONICA REZERVISTULUI

  3. calinakimu zice:

    Excelent…în acea discontinuitate în acea pauză…intervine REALITATEA aşa cum este ea, fără intervenţia gândirii contrafăcute.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s