Ce este iubirea ? (4).

intrebare8Să analizăm iubirea şi din alte puncte de vedere. Să luăm în discuţie “iubirea de sine”. Spuneam, altă dată, că această iubire este primitivă, în sensul că această iubire este iubirea de început, iubirea incipientă, aceea de la care trebuie plecat. Este iubirea care ne face să ne respectăm pe noi înşine, ne face puternici, ne insuflă energie spirituală. Este iubirea care ne dă un impuls revoluţionar, ne face demni, gata să nu acceptăm să fim exploataţi. Nu întâmplător preoţii şi politicienii ne îndeamnă să ne iubim patria, simbolurile, tradiţile, străbunii, sfinţii şi Dumnezeii(?!). Adică să iubim orice altceva decât pe noi înşine, ca respect de sine, ca demnitate.
Din iubirea de sine se dezvoltă, pe măsură ce capătă consistenţă , iubirea atotcuprinzătoare. Iubirea de sine este sâmburele iubirii pentru ceilalţi. În momentul în care iubirea de sine se revarsă, aceasta cuprinde ÎNTREGUL. Există o condiţie preliminară şi aceasta survine în clipa în care înţelegi că lumea nu începe şi nu se termină cu “tine”, că facem parte dintr-o uriaşă familie cu origine comună.
Iubirea spuneam, transcende timpul, este atemporală, fapt uşor de văzut la cei îndrăgostiţi  care nu se tem de moarte, care timpul petrecut împreună se scurge ”altfel”, chiar stă în loc.
Când ne vom iubi cu adevărat, nici un preot sau politician nu vor mai avea putere asupra noastră condamnându-ne sau etichetandu-ne ca “păcătoşi”, născuţi în păcat, sau în cazul politicienilor îndemnându-ne să iubim o bucată de pământ numită patrie, mai mult decât pe semenul nostru, să murim și să omorâm pentru ea.
Cum putem creşte,  cum putem deveni oameni întregi  condamnându-ne, trăind după reguli ce contravin iubirii, fie ea şi împlinită sexual şi etichetată ca păcat? Cum să nu ne iubim când corpul nostru este templul sufletului, când acolo se află găzduită însăşi Divinitatea?
La rândul nostru ne apărăm, condamnaţi fiind de preoţi şi sub pravila unor legi interpretate profitabil, dând la rândul nostru vina şi condamnând pe alţii pentru păcate inventate.
Faptul că nu ne respectăm şi că nu ne iubim decât ego-ul, nu pe noi înşine ca “sine”, ca ceea ce suntem cu adevărat, ca fiinţe Divine, atâta timp cât în corpul nostru sălăşluieşte însăşi Divinitatea, sufletul, este demonstrat prin modul cum acceptăm să fim exploataţi, desconsideraţi, minţiţi de politicieni şi de preoţi, cum devenim “homo homini lupus”. Repet, iubirea de tine însuţi nu înseamnă egoism exacerbat. Aceasta este asimilată egoismului deoarece noi nu ne iubim SINELE DIVIN (de care, în majoritate nici nu ştim) , ne iubim doar ego-ul, acea construcţie artificială a minţii achizitive, lacome, veşnic nesatisfăcută.
Socrate spunea : “ Cunoaşte-te pe tine însuţi”…cunoaşterea de SINE…premergătoare iubirii de “tine” însuţi.
Când ne vom iubi şi ne vom respecta vom fi atenţi la ce mâncăm, la ce bem, cum ne folosim de corp, cum îl îngrijim. Aceasta nu presupune narcisism sau ipohondrie. Aceasta presupune RESPECT faţă de un corp primit, împrumutat de la Existenţa timp de 70-80 de ani, sau atâta timp cât locuim în el.
Legea este folositoare pentru aceia care nu cunosc iubirea. De aceea un OM spunea pe drept : “Iubeşte şi fă ce vrei”…
Atunci când iubeşti cu adevărat, eşti cu adevărat liber de orice ataşament, eşti  în sensul legii respectând “Legea Legilor” : IUBIREA. Când te ataşezi rămâi încremenit în proiect, blochezi viaţa, n-o mai laşi să se scurgă prin tine, eşti frustrat. Este adevărat…obiectul iubirii se poate schimba, dar nu şi iubirea, deoarece iubirea este UNIVERSALĂ…Când vom ajunge la înţelegerea COMPASIUNII, abia atunci iubirea va atinge cota supremă, atunci iubirea se va adresa numai şi numai ÎNTREGULUI.
Când iubeşti nu eşti pretenţios, te mulţumeşti cu puţin…atâta timp cât iubirea îţi dă TOTUL.
Iubirea generează libertate, nu înlănţuie, este zbor… nu târaş.
Iubirea între bărbat şi femeie este o comuniune a două suflete, nu doar o relaţie hormonala, sexuală. Iubirea reprezintă totalitatea sufletului pe când sexul doar o parte din energia biologică a trupului, o necesitate de perpetuare a speciei.
În clipa în care iubirea nu se manifestă, moare creativitatea, devi insensibil. Numai prin iubire avem acces la esperienţa “supremă”, numiţi-o cum doriţi, contează prea puţin.
Fără iubire Existenţa îşi pierde orice sens, este searbădă, stearpă, seacă, se agaţă de lăcomie, de plăceri, de pierderea timpului.
Iubirea de sine, dacă este egotică, nu este iubire, este o contradicţie în termeni. Din nefericire omul confundă egoismul, posesivitatea, lăcomia, cu iubirea de sine. Acesta este egoism pur. Unde este iubire nu mai încape nimic altceva şi cu cât oferi mai multă iubire, cu atât mai multă vei primi.
Iisus spune, că cea mai mare poruncă este IUBIREA !
Ca o garanţie supremă ne îndeamnă să ne iubim unii pe alţii…aşa cum ne iubeşte EL, cea mai înalta entitate care a vizitat Pământul vreodată. Adică să ne iubim cu iubire Divină, aşa cum iubeşte Iisus. Este normal. Cum poţi iubi altfel decât Divin ?!
Iubirea este energie Divină pură a cărei forţă este inimaginabilă. Încercaţi să înţelegeţi că Existenţa, tot ceea ce există, se vede sau nu se vede, ştim sau nu ştim…este creaţia IUBIRII…
Unul dintre discipolii lui Iisus, apostolul Pavel, are o scurtă dizertaţie despre iubire, spusă în cuvinte simple, fireşti, curate, dar de o profunzime atotcuprinzătoare…

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu că să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
Dragostea îndelung răbda ; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţa, nu caută ale sale, nu se aprinde de manie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjdueşte, toate le răbdă.
Dragostea nu cade niciodată. Cât despre prooroci – se vor desfiinţa ; darul limbilor va înceta ; ştiinţa se va sfârşi :
Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
Dar când va veni ceea ce este desăvârşit, atunci ce este în parte se va desfiinta.
Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un copil ; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci faţă către faţă ; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân aceste trei : credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea…”

Restul este TĂCERE…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Multiversuri spirituale și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s