De ce vrem să-L cunoaştem pe Dumnezeu ?

intrebare 5Să vedem mai întâi cum trăim, cum ne comportăm de ne apare această nevoie (?!). Oare relaţile noastre pe ce se bazează : pe interese, sau pe iubire ? Noi de fapt dorim de la semenul nostru de a lua câte ceva, fie că este vorba de bunuri materiale sau spirituale. Aşa este ? Asta înseamnă că avem inimile seci, ofilite. Totuşi simţim o nevoie ce nu ne-o explicăm, D-zeu devenind ceva foarte important şi atunci dorim să-L cunoaştem, poate că ne va umple golul inimii. Începem să devenim practicanţii unei religii sau altei religii, care să ne permită cunoaşterea lui D-zeu. Vom practica ritualuri, vom citi literatură religioasă, vom umbla după “sfinţi” care să ne arate “calea”… Oricât am citi, oricâţi sfinţi am cunoaşte, atâta timp cât scopul este realizarea unui ideal, fie el şi curat, divin, atâta timp cât NU iubeşti din toate puterile, cu tot sufletul, cu întreaga devoţiune de care eşti capabil, totul este în zadar. Şi nu poţi iubi dacă scopul tău este de a obţine un rezultat, un profit.
Iubirea este o realitate care există “acum” nu mâine. Numai o inima iubitoare va fi aptă să cunoască “ce este” D-zeu, fără să trebuiască ca nimeni să-i explice, sau să se informeze din cărţi religioase. D-zeul explicat sau aflat din experienţele altora, nu este viu, nu este vieţuit, este închipuit.
În frumuseţea iubirii vom cunoaşte esenţa eternităţii. În lipsa acestei cunoaşteri îl vom cauta pe D-zeu ca să ne-o dea, aşteptăm că nişte cerşetori harul picat din ceruri, în timp ce noi ne ocupăm de nimicurile noastre profitabile. Dacă am iubi cu adevărat, FERICIREA va fi numele lui D-zeu, sau IUBIREA şi atunci nu ne vom mai investi fericirea în lucrurile trecătoare, în speranţe, idealuri, sau oameni. Acestea nu ne-ar mai putea stăpânii, ar deveni subsidiare. În lipsa iubirii, a fericirii, aceste subsidiaritaţi devin din ce în ce mai importante, ca şi căutarea unui D-zeu care să ne aducă fericirea. Atunci când vom iubi şi când fericirea va fi stare noastră de fapt, vom trăi în REALITATE !
A încerca să explicăm “realitatea” este că şi cum am vrea să limităm în cuvinte indescriptibilul. Este ca şi cum am vrea să măsurăm infinitul, sau să prindem în pumni razele soarelui. Chiar dacă prin absurd am reuşi, ceea ce am măsurat sau am prins, nu reprezintă nici infinitul, nici soarele.
Când vom încerca să explicăm inexplicabilul, acesta va fi orice … numai realitatea nu, cu toate că asta ne-am dori. Dorim să ştim deoarece suntem seci, suntem nefericiţi, credem că suntem muritori, suferim, luptăm din greu pentru o existenţă precară. În loc să vedem decadenţa noastră, a lumii în care trăim şi cauza ei : EGOISMUL şi pe cale de consecinţă…imposibilitatea iubirii, fiind haotici şi limitaţi, încercăm să parcurgem drumul de la cunoscut la necunoscut, fără a realiza că mai devreme sau mai târziu şi acest aşa zis necunoscut, va deveni cunoscut, fără  să aflăm însă… REALUL.
Şi atunci ce este de făcut ?
În loc să ne tot întrebăm ce este D-zeu şi cum îL vom putea cunoaşte, mai bine, în deplină conştientizare, cu vigilenţă, să ne îndreptăm atenţia spre ceea ce ESTE. Atunci avem ocazia de a ne întâlni chiar cu necunoscutul, care ne va ieşi în intempinare. În acea clipă cunoscutul, adică acumulările cunoştinţelor noastre sedimentate în memorie, vor dispare, nu ne vor mai controla făcând loc unei TĂCERI binecuvîntate. Realitatea ni se arată când lupta din noi încetează prin înţelegerea a ceea ce ESTE. Vom avea o revelaţie hilară…Realitatea, aşa zisul necunoscut…ESTE în ceea ce ESTE şi înţelegând aceasta vom cunoaşte ADEVĂRUL eliberator.
Dar atâta timp cât mintea este cuprinsă de lăcomie, ambiţii, resentimente, prejudecăţi, ea nu poate fi conştientă de cele ce se petrec chiar sub nasul ei, de miracolul existenţei.
Iisus spunea că adevărul ne va elibera. Cu siguranţă că aşa este, nu “dorinţa” de a fi liber. Dorind să fi liber habar n-ai ce vrei, ce este libertatea, ce-ţi doreşti de fapt (?!).
Realitatea este acum şi aici, ea nu este nici departe şi nici cândva. Atunci când ne-o imaginăm nu facem decât să perpetuăm egoul, să-l hrănim cu iluzii.
Prin activarea gândirii aceasta ne va elibera de un alt duşman circumstanţial : timpul. Activarea gândirii înseamnă sensibilizarea ei, luciditatea ei în deplină linişte.
Desigur, este nevoie de a medita cu seriozitate asupra acestor chestiuni, de o meditaţie devenită un mod de viaţă, pătrunzând tot mai în adâncul memoriei psihologice, cea care ne împiedică să gândim liberi de cunoscut.
Aceasta este adevărata renaştere spirituală în lipsa căreia vom rămâne confuzi, căutând în altă parte ceea ce ESTE.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Multiversuri spirituale și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s