Biserica noastră… cea de toate zilele. (1)

questionStatul, cel mai mare exploatator, indiferent de natura societăţii, se menţine într-o poziţe privilegiată promovând frica, şantajul şi manipularea. Dacă la început acest stat avea rolul de a-şi proteja contribuabilii, astăzi a devenit făţiş cel mai mare exploatator al comunităţii, fiind în slujba proprilor interese, a acelora ajunşi vremelnic să-l reprezinte.
Din păcate, biserica nu face excepţie devenid ca instituţie, o societate pe acţiuni. Actionarii, de la înalţii prelaţi până la ultimii călugări, vând speranţe pe bani sau bunuri si  făcând pacturi politice, au căpătat uriaşe propietăţi, sunt scutiţi de plata taxelor prin acordarea de facilităţi fiscale, devenind una dintre cele mai prospere corporaţii. Este foarte neplăcut că trebuie să vorbesc în aceşti termeni despre o instituţie al cărui rost este cu totul altul. Nu vreau să intru în polemici cu apărătorii necondiţionaţi ai feţelor bisericeşti, însă va trebui cât mai curând să luăm o atitudine tranşantă faţă de neregulile ce macină biserica noastră ortodoxă şi nu este vorba numai de acest cult ce se află într-o situaţie deplorabilă, este vorba de toate cultele religioase. Acest subiect, cu multe aspecte considerate controversate, va trebui tratat cu seriozitate şi curaj, fără a mai înghesui mizeria sub preş. Ştiu, nu este uşor. Biserica va sări prin reprezentanţii ei ca arsă, susţinută de o cohortă de credincioşi necondiţionaţi, care sunt dispuşi să judece cu asprime orice, în afară aşa ziselor “cinstite” feţe bisericeşti. Iisus, entitatea spirituală cea mai înalta care a vizitat pământul şi pe care biserica creştină se sprijină, spunea să un judecăm, că are “cine” s-o facă. De fapt, faptele noastre ne judecă, propria constiinţă devenită lucidă după moarte, Legile Cosmice…Dar tot Iisus alungă cu biciul pe cei care transformaseră Templul de rugăciune  într-un cuib de “afaceri”, de tranzacţionat bunuri. Tot EL era acele ce-i judecă aspru pe slujitorii bisericii numindu-i “farisei”, ipocriţi, pe cei ce împiedică pe credincioşi să aibă acces la cunoaşterea spirituală, ei înşişi fiind incapabil să o capete. Tot Iisus o salvează pe femeia adulteră, spunându-i că EL n-o judecă, iar pe cei care o nedreptăţesc pe femeia ce-i spală cum mir picioarele îi admonestează. Sunt nenumărate prilejurile în care Iisus este exponentul intransigenţei faţă de greşeli, faţă de aşa zisele” păcate”. Cum adică(?!) să mergi să te spovedeşti la un preot adulterin şi să-ţi mărturiseşti păcatul adulterului ? Cui ? Unui adulterin? Cică preotul a căpătat harul preoţiei pe care nu-l mai pierde… Cine i la dat? Dumnezeu? Să fim serioşi. Numai FAPTELE, GÂNDURILE şi INIMA omului sunt în măsură să-ţi dea HARUL…De-alungul vremurilor rolul bisericii în mare parte benefic, a fost însă din păcate umbrit de reprezentanţii acestor culte care au fost mai curând atraşi de uriaşele oportunităţi ivite pentru a câştiga o putere din ce în ce mai mare greu de stăvilit, decât de menirea ei iniţială. Pe marile entităţi : Iisus, Budha, Mahomed, ca să amintesc doar de cei mai de seamă reprezentanţi ai celor trei mari culte religioase, au fost fondate aceste culte, fiind mai apoi tălmăciţi şi răstălmăciţi de urmaşii lor, de apostolii şi propovăduitorii acestor “eliberaţi” şi “eliberatori”, de pe urma cărora ulterior s-au născut nenumărate alte fracţiuni religiose, aflate toate într-o lupta fraticidă pentru acapararea cât mai multor prozeliţi, care vor asigura câştiguri din ce în ce mai mari acelora ajunşi să conducă sau să reprezinte biserica. Desigur, marii învăţători de la care au pornit aceste culte religioase sunt deasupra oricăror suspiciuni. Ei au reprezentat modele exemplare asupra modului cum viaţa poate capăta înţelesuri Divine, acolo unde ea se pune în slujba întregii existenţe, sub imperiul iubirii, deasupra tuturor discriminărilor, nedreptăţilor şi intereselor meschine.
Desigur, religía este un mister profund, un simţământ ce ne însoţeşte cu discreţie, fără ostentaţie, întreaga existenţă. Fără atitudini declarative zgomotoase, fără fanfaronadă, starea de religiozitate are o discreţie plină de mister, este o trăire individuală subiectivă, este calea fiecăruia, unică, de găsire, de regăsire interioară. Asupra acestui mare mister al existenţei sau a unei puteri Divine, energii, cum dorim să-i zicem, este celebră afirmaţia unui adevărat practicant al religiozităţii, care spunea : “Dacă mă întreabă cineva dacă există Dumnezeu, nu ştiu ce să răspund, dacă nu mă intrabă, ştiu”. Este cel mai onest răspuns posibil de dat asupra acestei întrebări. Ciudat este că despre existenţa sau inexistenţa unei Divinităţi, oricum s-ar numi ea, atitudinea pro s-au contra este cu atât mai categorică cu cât ştim mai puţin despre acel subiect. Cu cât vom aprofunda mai mult o chestiune, cu atât răspunsurile noaste vor fi mai circumspecte, ştiind câte faţete şi ce conexiuni se pot face în legătură cu subiectul tratat. Cum despre existenţa unei Divinităţi cunoaştem foarte puţine lucruri din perspectiva experienţei propri, este condamnabilă uşurinţa cu care ne dăm cu părerea asupra unor chestiuni atât de sensibile, fără a avea nici o bază reală. Majoritatea argumentelor vin din experienţa altora, experienţă pusă şi ea sub semnul întrebării. Desigur, ateii nu au nevoie de argumente, ei mulţumindu-se să nege orice nu se vede, nu poate fi pipăit sau evidenţiat de aparatele pe care ştiinţa le are  „momentan” la dispoziţie. Dar această atitudine nu este singura pe care o avem la dispoziţie. Din ce în ce mai mulţi oameni de ştiinţă realizează că pe măsură ce pătrund în profunzimile lumii materiale  se ajunge într-o zona în care explicaţiile materialist-dialectice nu mai pot produce argumente plauzibile. Apar zone în care cercul nu se mai poate închide, unde explicaţiile trebuiesc găsite dincolo de “lucruri”. Ca să putem trata acest subiect cu toată consideraţia pe care o merită, mai întâi ar trebui să avem o atitudine vigilentă şi în acelaşi timp plină de graţie, receptivă şi fără prejudecăţi, în deplină luciditate. Cunoaşterea este un proces bazat în primul şi în ultimull rând pe experienţă, pe experienţă proprie. Impactul cunoaşterii ca rezultat al experienţei altora va trebui reconsiderat. Filtrul propriei noastre lucidităţi va trebui să fie elementul creativ care ne va defini cunoaşterea. Va trebui să tratăm existenţa ca pe un tot unic în care graniţele iluzorii ale tuturor formelor de manifestare ale vieţii  sunt înlăturate. Aceste graniţe sunt tot atâtea bariere, ziduri pe care le ridicăm în calea cunoaşterii întregului, fără de care existenţa noastră ca indivizi (nu ca turma) este imposibilă, este un non sens.
Ca în multe alte situaţii tratăm simptome, vorbim de cele mai multe ori cu uşurinţă folosind argumente din bagajul de cunoştinţe acumulat pe orice cale, mai puţin din proprie experienţă. Cu asemenea atitudine în cel mai bun caz vom deveni erudiţi pe dinafară şi goi pe dinăuntru. De altfel marea majoritate a acumulărilor noastre mentale şi spirituale sunt doar superficiale, nu au rădăcini. Este şi foarte greu, dacă nu chiar imposibil să împaci acest spirit achizitiv promovat din ce în ce mai mult, cu nevoile sufleteşti lăsate într-o hibernare prelungită, într-o stare letargică. Filosofía noastră despre viaţă este croită dintr-un amalgam alambicat format din crezuri şi acumulări căpătate şi nu izvorâte sau trecute prin filtrul propriei noastre creativităţi. Până şi discernământul nostru se află supus unor criterii oportuniste.
Aţi încercat vreodată să va reconsideraţi întreaga existenţă repunandu-vă întrebările copilăriei? Veţi avea o mare surpriză, surpriză pe care o veţi trăi în clipa în care propriul dv. copil vă va întreba aceleaşi lucruri. Poate vi s-ar părea acum  inoportun, un exerciţiu dezonorant, după ce trecuţi prin atâtea şcoli, având la dispoziţie părerile flatante ale unora sau altora dintre cei ce va înconjoară, poate chiar titluri universitare, doctorate (pe „bune”), să reinventaţi …roata. Nu vă lăsaţi păcăliţi de propriul dv. eu, monument de orgoliu. Gândiţi-vă că nu vă va judeca nimeni, că nu vă privaste nimeni, că sunteţi absolut singuri, cum de altfel şi sunteţi în acest proces de evaluare a lumii, a existenţei care începe şi se temina, în ceea ce va privaste, cu dv. înşivă. Acest proces laborios nu trebuie să apară ca o posibilitate de a mai acumula ceva cunostiinte despre lumea din care facem parte. El va da roade când se va declanşa în mod spontan, ca o necesitate a unei atitudini fireşti, fără alegere, fără dorinţa de a câştiga ceva, ca o  consecinţă însă, a unei gândiri active. Este o manifestare a unei nevoi spirituale asemănătoare unei nevoi organice, ca o sete cumplită. Închipuiţi-vă cum va bea apă un om cu adevărat însetat aflat în deşert şi descoperind o oază cu apă limpede. Fără a fi în lăuntrul nostru cu adevărat însetaţi de găsirea adevărului despre noi înşine şi implicit despre lumea în care vieţuim, nu vom putea întreprinde un demers sincer, care să ne releveze adevărul.Abia atunci vom avea acces la adevăruri ce ţin de propria noastră experienţă şi nu contrafăcute sau experimentate de alţii. Fiecare avem o cale unică care ne conduce spre esenţa a ceea ce suntem cu adevărat.

Deocamdată atât. Suntem cu acest subiect abia la început de drum…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Multiversuri spirituale, Religie și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Biserica noastră… cea de toate zilele. (1)

  1. arpol224 zice:

    A amesteca toate religiile intr-o singura oala este o dovada a cunoasterii lor din carti. A incerca sa practici pe rand fiecare religie pentru a o gasi pe cea adevarata, este dovada unei intelepciuni. Nu faptele, inima si gandurile iti dau ceva, ci Dzeu ca rasplata pentru ele. Asadar, faptele si gandurile sunt mijloace, nu scop. Sunt multe pe care inca nu ti le-ai asezat corect. Probabil multe din ce stii doar le-ai citit, asa cum spuneam, din carti, filisofice si psihologice. Dumnezeu nu se cauta\gasete\intelege cu mintea. Suntem construiti sa ne unim mintea cu inima pentru a cunoaste asta. Multe din elementele pe care le tratezi le relatezi corect, insa unele sunt falsitati grosolane. Sper ca la un moment dat sa ajungi sa intelegi de ce.

    • calinakimu zice:

      Dacă ai fi citit TOT ceea ce am scris eu, probabil că nu trăgeai cu atâta uşurinţă “concluzii”. Nu vreau să te dezamăgesc, dar eu am PRACTICAT(?!) şi credinţa Ortodoxă şi cea Orientală, mai puţin cea Mahomedană. Yoga am practicat mulţi ani, ca şi faptul că am fost mai apoi un fervent Ortodox. Astăzi NU mai practic nici o religie, în schimb sunt RELIGIOS, având DIN EXPERIENŢĂ , adica din practica personală… CALEA MEA, cum este bine să o aibă fiecare pe a LUI, fiind UNICI.
      Faptul că şti cum funcţionează relaţia cu D-zeu(?!) îmi dovedeşte că pleci de la cutume, de la prejudecăţi, de la credinţe …
      De unde ai dedus că eu susţin scopurile, când spun exact invers…?!
      Fără o cerecetare serioasă, răspunderea datului cu părerea NU este asumată şi nici nu poate fi. Câtă greutate să aibe nişte concluzii trase după ureche?!
      O discuţie serioasă trebuie să aibă o baza şi baza este reprezentată de ARGUMENTE, nu de impresii…
      Dacâ doreşti(?!) putem discuta la obiect, pe text şi cu argumente…Altfel, doar să ne defulăm rerentimentele faţă de alte opinii, nu înseamnă colaborare, ca formă adevărată a relaţiei. Eu sunt deschis dialogului…nu concluzilor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s