Cuvinte…vorbe…tăcere…

 

Folosirea vocabularului a devenit un automatism în cadrul discursului nostru aproape continuu, cu noi înşine, sau cu cei din jurul nostru. Vorbim vorbe, rostim cuvinte aproape permanent, cu un discernământ relativ dintr-o obişnuinţă devenită o a doua noastră natură, o identitate cu care ne identificăm atâta timp cât adevărata noastră natură, cea reală, rămâne necunoscută. Ascunzându-ne în spatele vorbelor începem să credem în ele, să ne îmbătăm de iluzia lor. Ajungem în situaţia în care ne ascundem în spatele lor identificându-ne cu ele, de frică să nu realizăm cine suntem noi cu adevărat, cine este “vorbitorul”.
Dacă suntem nevoiţi să rămânem în tăcere, izolaţi mai mult timp, începem să vorbim singuri, nu suportăm tăcerea, fapt ce se petrece cu oamenii singuri. Dacă am conştientiza tăcerea, am realiza cum covârşitoarea cantitate de vorbe pe care le rostim clipă de clipă, sunt fără sens, sunt aiureli. Acum, dacă am realiza că nimic nu se pierde, că totul rămâne, se propagă în Univers, ne va speria şi gândul importanţei pe care o au vorbele noastre aruncate în eter.
Vorbind vrute şi nevrute ne ascundem în spatele vorbelor faţă de noi înşine, crezând în realitatea lor într-o măsură mai mare decât în realitatea noastră(?!). Este absurd.
O altă problema ivită în cadrul dialogurilor noastre este reprezentată de interpretările pe care le dăm noi cuvintelor, conceptelor, sensurile acestora pot mai curând să confuzeze, decât să ne facă să ne înţelegem. Acestea se pronunţă la fel de fiecare interlocutor, dar sunt percepute diferit. De aici apar o serie de dispute fără sens, fără obiect.
Una este să “vezi” şi altă să priveşti, una este să “auzi” şi alta să asculţi…La fel şi în ceea ce priveşte verbalizarea. Una este să “spui”(cuvântezi) şi altă să vorbeşti(vorbe). A auzi, a vedea şi a spune(cuvânta) sunt acţiuni în sine, sunt acte conştiente. A privi, a asculta şi a vorbi sunt reacţiuni, sunt pasive. Noi nu vorbim să spunem “ceva”, vorbim că să ne ascultăm…
Repetăm obsesiv câte un concept în care prin repetare  ajungem să credem în realitatea lui.
Când suntem iritaţi  simţim o imensă nevoie să ne descărcăm nervii cu ajutorul vorbelor, bineânţeles aruncate în mod incontrolabil, spunând vrute şi nevrute pe care, de multe ori, ulterior le regretăm.
Încercaţi timp de 3-4 ore zilnic, sau când puteţi, să nu vorbiţi, să păstraţi o tăcere serenă, să va auziţi “liniştea”. La început vă vor năpădi gândurile, o groază de gânduri. Lasaţi-le, nu vă agăţaţi de ele. Coborâti încet , încet, cu mintea în inima, închipuiţi-va fără “cap”(oricum de multe ori…mai mult ne încurcă),  stând acolo în pacea inimii. Acolo veţi găsi un “zâmbet” discret, atât interior cât şi exterior. Veţi descoperi zâmbetul păcii, al tăcerii vii, al tăcerii senine…
Când vorbiţi încercaţi să “cuvântaţi”, să va cântăriţi cuvintele pe talgerul sufletului, să le filtraţi prin inima, să le rafinaţi cu iubire. Atunci cuvintele dv. vor deveni “daruri”, bucurii melodioase…
Nu va repeziţi să replicati, să i-o “trageţi”, să răspundeţi năvalnic la primul impuls. Câştigaţi timp privindu-vă interlocutorul în ochi, căutaţi-i privirea. Adresaţi-va “lui”, nu vă daţi cu părerea în general. Veţi descoperi că puteţi spune acelaşi lucru într-o mulţime de feluri, însă spusele vor fi cu dedicaţie, şi aceaasta dedicaţie înseamnă rezonanţă, înseamnă empatie. Când va priviţi interlocutorul în ochi şi-i vorbiţi, va adresaţi inimii lui…
Nu uitaţi, în urma unor cuvinte, fie ele cu caracter religios, patriotic/naţionalist, injurioase…sau săvârşit crime abominabile. Se întâmplă ca un cuvânt să devină mai important decât sensul sau. În numele iubirii, patriei, lui Dumnezeu, s-au săvârşit crime(?!).
Nu uitaţi… cuvintele, vorbele, nu sunt doar verbalizări folosite în comunicare, spre a empatiza, rezona sau a ne apropia. Acestea sunt urmarea unor gânduri, acolo au rădăcina si ele  străbat Universul. Un gând de ură poate rezona pe lungimea de undă a urii cu un individ pentru care gândul dv. a constituit impulsul ultim pentru săvârşirea unei crime. Sunteţi părtaşi, fără să ştiţi, la acest fapt. Când cuvintele devin arme, rătăcirea noastră este deplină. Nici un cuvânt nu poate însemna Dumnezeu, iubirea sau omul…Acestea nu pot fi cuprinse nici de vorbe, nici de cuvinte şi nici de închipuire…Ele sunt cu mult mai mult, infinit mai mult şi pot fi aflate cu adevărat…doar în TĂCERE !

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Concepte, România şi drobul de sare și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s