În templul pădurii.

 

8

Cu mulţi ani în urmă, când îmi ofeream în concediu, sau la sfârşit de săptamnana privilegiul de a merge la munte, la pădure, era un regal.

Odată ajuns acolo, cu grupul, ne năpusteam cu disperarea mieilor scoşi prima dată la iarbă verde, sau a câinilor scăpaţi din lanţ. Ne zbenguiam, alergam energetizați, drogați de aerul curat, plin de efluvii reconfortante, treceam pârâuri de munte sărind din piatră în piatră şi sorbeam cu nesaţ apa rece de-ţi crăpau dinţii în gură… Făceam, când eram pregătiţi, un foc zdravăn, prăjeam “pocării” (pe atunci mâncam carne), beam bere, povesteam, cântam, spuneam bancuri şi ne hârjoneam cu fetele, un fel de preludiu fără obscenități. Reveneam în capitală sau la hotel, excedaţi de bucuria clipelor trăite.

Odată venit la ţară, locuind în proximitatea pădurii, acolo unde “vecina” din deal este însăşi pădurea, lucrurile s-au schimbat radical. La început, explorarea pădurii am făcut-o însoţit de localnici, aflând potecile şi denumirile locurilor. În mod ciudat, localnicii, când priveau brazii, stejarii, fagii, contemplaţia acestora se limita la posibilitatea de a-i tăia, lua şi folosi. Ăsta este bun de făcut draniţă sau şindrilă, ăsta de mobilă, ăsta pentru căpriori, ăsta de foc… Când priveau în jos, căutau ciuperci, bureţi, fragi, mure sau zmeură. Pentru ei pădurea era interesantă doar prin ceea ce le putea oferi practic, prin ce era de “muls”. După o vreme am început şi eu să cunosc locurile unde creşteau fructe de pădure sau bureţi, dar nu am ajuns şi nu voi ajunge niciodată un expert în căutarea “bunurilor” pădurii. Pentru asta trebuie sa ai ochiul „format” sau inima „goală” .
Oamenii din zonă beneficiază de aerul curat, apa necontaminată şi de peisajul mirific în mod aproape inconştient. Este o normalitate. Acestea pătrund în ei cu de la sine nevoie. În schimb, mai toţi fumează şi toţi beau ce este de băut de ”plăcere”. Apa, de nevoie, este ultima opţiune. Faptul că beneficiază, fie şi inconştient de generozitatea spaţiului vital, îi ajută să trăiască ani mulţi. Nu pot ei strica, cât poate D-zeu  da…
Revin. Când am învăţat geografia locurilor şi câteva dintre potecile pădurii, explorările pădurii au devenit un obicei. Eram în continuare plin de fervoare, de o bucurie frustă. Cu vremea, pe măsură ce am început s-o cunosc mai îndeaproape, să-i pătrund tainele, să-i recunosc “şefii” de promoţie, falnicii arbori, să-i cunosc luminişurile, brădetul, stejărişul, făgetul cam pe unde se află, să rămân rezemat de câte un arbore prieten în afara timpului, mersul în templul pădurii a devenit ca cel de la biserică. În templul pădurii se săvârsesc cele mai grandioase slujbe, se dezvăluie taine de nepătruns cu ochiul sau cu mintea zănatică a lumii noastre. Din acest motiv mersul în templul pădurii a căpătat o sacralitate aparte, de nemărturisit profanilor, ca nu cumva aceştia să păcătuiască prin “nesimţire”, prin nebăgare de seama. Mai bine să rămână ignoranţi  decât să nu poată “duce”, să ştie şi să batjocorească.

Păşind pe covorul de frunze veştede  pe cărărui şerpuitoare, dacă la inceput o faceam cu energia mitocanului în drum spre bodegă, cu vremea, pe nesimţite, aproape de la sine, pașii mei au început să fie precum paşii vieţuitoarelor pădurii. Nu din teama de a fi auzit, cât de teama de a nu „deranja”, de a nu agresa  o ordine si o linişte ce aparţine veşniciei. Printre crengile arborilor, acolo unde mâna omului a tăiat dintre aceştia, s-au format luminişuri, explozii de lumină in penumbra pădurii. In rest, doar raze firave pot pătrunde dincolo de mulțimea frunzelor. Procedând astfel, am avut privilegiul de a vedea  familii de ciute, cerbi falnici, familii de porci mistreți, sau iepuri, pe cât de sperioși,  pe atât de iuţi.
Pădurea este cel mai viu spaţiu în care intensitatea vieţii atinge paroxismul, este de necuprins. Clipă de clipă eşti pătruns de o linişte vie. Credeţi cumva că trilurile păsărilor, glasurile animalelor sălbatice, foşnetul frunzelor în bătaia vântului, sunt zgomote ce pot alunga liniştea? Nici vorbă… Liniştea aflată în intervalele sunetelor pădurii  capătă profunzimi de nepătruns. Aceste sunete vii ale vieţii sunt de o vibraţie asemănătoare sunetelor celei mai grandioase simfonii. Ea se adresează urechii sufletului, singura capabilă să-i pătrundă armoniile și să vibreze la unison cu acestea.
Spunea un  călugăr autentic, pe care l-am cunoscut, Cleopa, că înainte de a citi din Biblie  să-ţi speli mâinile şi faţa, să fii curat nu numai la suflet.
În acelaşi fel, de vrei să pătrunzi în templul pădurii, fă-o cu respectul cuvenit. Fără chiote nărăvaşe, fără cuţite de vânătoare cu care să-ţi scrijelesti numele şi iubirile pe scoarţă, pe trupul viu al arborilor, fără chibrituri de aprins focuri de tabăra la care să prăjeşti hălci de carne şi cârnaţi pentru a te îmbuiba. În templul pădurii singura hrană permisă este rugăciunea la care poţi, dacă eşti pregătit, doar să participi. Dacă nu şti rugăciunea pe de rost, lasă, nu dispera, pădurea te va învaţa litera cu litera, cuvânt cu cuvânt, sunet cu sunet, creangă cu creangă, frunză cu frunză…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Calea mea și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la În templul pădurii.

  1. calinakimu zice:

    Nu mai putin eu.
    Scriind acest articol, am „simtit” ca empatizam…ca suntem dintre mult-credinciosii rugatori ai TEMPLULUI…

  2. Cornelia zice:

    Impresionant, am simtit, am vazut, am plans..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s