Viaţa spirituală a satului.

DSCF0908Desigur nu este corect să despart viaţa, generic vorbind, în aspecte, fragmentând-o. Viaţa, fie că este la ţară sau la oraş, este un tot care ar trebui să fie cât mai ‘’rotund’’. Din nefericire trăim vremurile în care viaţa materială, aspectul material al existenţei, prevalează. Acest fapt nu trebuie să ne dezarmeze, să ne dezamăgească în nici un fel. Este o etapă în istoria evoluţiei omului pe pământ şi atât. Cu siguranţă, cu cât egoismul, această sabie cu două tăişuri, se va manifesta cu putere sporită, în aceiaşi măsură, însă calitativ superior, binele, iubirea, se va ridica peste acest aparent şi trecător ‘’rău’’. Cu cât ‘’răul’’ este mai mare, ‘’binele’’ va creşte calitativ şi nu numai, va deveni cu adevărat o forţă iar această forţă atotbiruitoare poartă numele de…IUBIRE !
Revenind, satul actual, în percepţia mea, a unui ‘’venetic’’, este pe cale de a-şi pierde ‘’misterul’’, un mister ce-şi avea originea în străvechile mituri integratoare. Mitologia integrează, explică viaţa coagulând-o, ţinând strâns unite în ţesătura vieţii firele aparent separate ale fenomenelor. Modernismul, intelectualismul, a fragmentat existenţa, a sfâşiat pânza miturilor integratoare înlocuind-o cu jumătăţi de adevăr, cu explicaţii convenabile, cu pragmatismul meschin, cu o materialitate ştinţifică, care în ciuda progresului material fantastic, pentru care s-a investit energie spirituală uriaşă, această coborâre în materialitate se întoarce împotriva nevoilor noastre reale sufleteşti, polarizându-ne într-o materialitate superficială.
Astfel satul, pe măsură se-şi pierde ’’bătrânii, pe măsură ce ‘’noul ‘’ sub forma kitschu-lui pătrunde tot mai adânc, kitsch amplificat prin ‘’uscarea’’ rădăcinilor prin care circulă seva vie a realităţii, a prezentului subzistând într-o mitologie profundă, devine un hibrid, o făcătură …
Portul popular…nu se mai poartă, este arhaic, o relicvă de care se ruşinează tinerii, este o dovadă de ‘’înapoiere’’ în minţile multor tineri ce vor să parvină, cel puţin ca imagine, să fugă din mediul sătesc, mediu devenit ostil odată cu dezrădăcinarea ţăranului, odată cu pierderea simţului pământului. Sărăcia funciară a ţăranului ţinut la periferia intereselor guvernanţilor, oricare ar fi fost aceştia, a sădit în sufletele noilor generaţii, pe măsură ce accesul la informaţie s-a diversificat, dorinţa vieţii ‘’uşoare’’, strălucirea oraşului…orbindu-i. Moda, libertatea presupusă a vieţii de la oraş, unde te poţi ‘’strecura’’, unde „dai” şi fugi, unde poţi trăi din expediente, unde nu eşti legat de pământ, de animale, de grijile gospodăriei personale ce-ţi asigura hrana, a făcut ca tânărului ţăran să-i fie ruşine de originea sa, origine care în comunism era considerată ca ‘’sănătoasă’’, dar care nu-ţi aducea nici un avantaj, nici o recunoaştere, nici o apreciere.. Astăzi …apelativul ’’ţăran’’ este rostit în mod peiorativ, este o ‘’pată” arhaică… în C.V.
În aceste condiţii este firesc ca munca, muncă grea dar plină de satisfacţii a ţăranului, a celui ce lucrează ‘’mâna în mâna’’ cu natura cu viaţa, să-şi piardă înţelesul profund, în aceiaşi măsură cum miturile integratoare au fost înlocuite cu explicaţii ştiinţifice dezintegratoare. Copiiilor de ţăran le este ‘’ruşine’’ să fie văzuţi la sapă, cosind sau umblând cu animalele. Ei aşteaptă clipă în care vor putea părăsi satul definitiv, sau se vor întoarce  ‘’realizaţi’’, uitând de sapă sau greblă, luându-şi argaţi, defulandu-şi frustrările în vile din bolţari de beton. Plecatul la muncă în străinătate, în ciuda nenumăratelor umilinţe, reprezintă pentru cei plecaţi o cale de înavuţire, cale imposibil de găsit în ţară. Preţul plătit este uriaş…Copiii întreţinuţi cu banii ‘’trimişi’’ lunar, pierd în totalitate simţul muncii, alţii se sinucid, devin infractori, familile se destramă. Este încă un motiv pentru care trebuie să  hotărâm înlăturarea de la conducerea ţării a partidelor politice alese pe criterii cleptocrate.
Haine moderne, maşini nemţeşti la mâna a două, fuga de muncă sau munca, umilitoare de cele mai multe ori, în străinătate, aranjamentele locale în administraţie, unde corupţia şi nepotismul sunt în floare, sunt aspectele cele mai semnificative ale vieţii ţăranilor hibrizi. Bătrânii, câţi mai sunţ, încă iubesc pământul dintr-o inerţie ancestrală. Cosesc, ară, seamănă, îngrijesc şi culeg roadele. Cum până acum munca nu s-a dovedit o sursă suficientă de câştig, cum ‘’tunurile’’, nefăcutele, aranjamentele politice s-au dovedit mai rentabile, munca a devenit un ‘’hoby’’ in mintea multora…Asta nu insaeamna că toţi gândesc aşa…Repet, mai sunt unii care încă respectă pământul, munca acestuia, şi se bucură de roadele lui. Din păcate sunt minoritari şi pe cale de dispariţie…dacă nu ne ‘’trezim’’ şi nu revalorizăm existenţa. Începutul acestui demers este reprezentat de înlăturarea claselor politice de la conducerea ţării şi instaurarea meritocraţiei, mâna în mâna cu trezirea conştiinţei adormite, resurecţiei spirituale, revalorizării lumii.
Dacă vrei să mai vezi portul popular trebuie să rogi pe vreo bătrână să-ţi arate ‘’lada de zestre’’. Poţi vedea şi cumpăra eventual, lucruri deosebit de frumoase, lucruri în care s-a investit artă, muncă şi iubire. Şezători nu se mai fac, sau poate doar atunci cad vine ‘’televizia’’…Cârciumile sunt la tot pasul şi prosperă iar înmormântările păstrează ritualuri uitate, schimonosite, barbare. Biserica, compromisă ca instituţie, nu face decât să întărească…necredinţa. Preoţii ce s-au dat după ‘’vremuri’’, lacomi, fustangii, într-un cuvânt, păcătoşi, completează un tablou ruşinos în care biserica se complace.
Ar mai fi de amintit câte ceva despre violenţă. Se mai păstrează vendete, resentimente transmise de la o generaţie la alta între vecini, chiar între rude, în urma unor dispute asupra drepturilor de propietate al pământurilor. Cum administraţia locală mai mult a încurcat lucrurile, din dorinţa de a mai ‘’fura’’ câte ceva, aceste disensiuni s-au adâncit. Bătăi, chiar crime, încă mai zguduie liniştea patriarhală a satului. Acestea nu sunt însă caracteristice satului. Oricum, cârciuma ‘’amplifică’’ stările viscerale de mânie, de ură, de răzbunare.
Nu trebuie omise perioadele de sărbători. Acestea, în ciuda faptului că tradiţile sunt mai mult de paradă şi se diluează îngrijorător, mai păstrează din farmecul ancestral. Sărăcia, făcând-i pe oameni mercantili, a redus totul la câştigurile de după colinde. Acestea se zbiară într-o borboroseala aproape inteligibilă, mai ales dacă nu eşti familiarizat cu dialectul zonei, şi sfasesc cu pertinentul NE DAŢI ultimativ, care este extrem de limpede şi imperios solicitat, nelăsând loc la alte interpretări. Dacă rişti să dai ce se dădea în vremurile apuse, cozonac, colaci, mere sau nuci, le vei regăsi aruncate la marginea uliţei. Păi dacă popa solicită la sfinţirea casei de sărbători valută forţe famililor ce revin de sărbători acasă, ce pretenţii să mai avem ?! Una peste alta, copiii, colindele copiiilor rămân curate şi emoţionante. Chiar merită toţi banii.
După 20 de ani de stat la ţară, mă pot bucura că venirea mea aici a constituit pentru mulţi convivi prilejul unei emancipări, în sensul bun al cuvântului. Faptul că eu veneam din “capitala” ţării, că eram de la oraş, cu toate că nu am nici un fel de presupuse fiţe, sau poate tocmai de aceea(?!), faptul că am adus apă în curte şi mai apoi în casă, a fost un exemplu urmat mai apoi de mulţi alţii. Mulţi considerau acesta normalitate, un moft, o extravaganţă, Chiar îmi amintesc amuzat cum, după ce un sătean şi-a tras şi el apă în curte, nu accepta ideea să o tragă şi în casă unde eventual să aibă şi wc-ul. Adică cum să-ţi faci nevoile în casă ?! Pentru unii, acesta necesitate trebuia “exprimată” cât mai departe de casă. Era un truism. S-a dat pe brazdă in cele din urmă.
În egală măsură m-am zbătut alături de săteni pentru drepturile elementare pe care primăria le “fenta”. Aceasta avea grijă să întreţină doar drumurile, uliţele principale sau pe cele locuite de “consilierii” locali. Pentru cei de la “coada vacii” (expresia este autentică şi apariine primarului), nu aveau nici un interes să o facă. Aşa încât, pentru fiecare maşină de balast, pentru fiecare bec, a trebuit să fac cereri şi întâmpinări la primărie, în numele meu şi al altora. Uşor, uşor, pe mine neavând cu ce să mă “şantajeze”, toate acestea s-au reglementat, cât de cât.
În ceea ce mă priveşte, nu am avut şi nici nu am nici o problema cu integrarea mea în mediul sătesc. Fiind venetic, am o imagine construită timp de 20 de ani, o imagine, care sper eu, este respectată, acordând la rândul meu respect tuturor. Am prieteni, cu care chiar dacă nu ‘’rezonez’’, mă împac foarte bine. Este ‘’reconfortant’’ să te eliberezi de lehamite în timpul unor taclale vesele, pigmentate cu glume fruste, într-un chef patriarhal aşezat, totul între colinele domoale ale peisajului sătesc. …

 

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Haide la ţară și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Viaţa spirituală a satului.

  1. Mi se pare extraordinar ca pe langa faptul ca te-ai stabilit acolo si traiesti viata precum ti-ai faurit-o, ai reusit sa implici si comunitatea dandu-le o mana de ajutor indifferent de natura acestuia.

  2. calinakimu zice:

    Taranul a fost discriminat de-a lungul vremurilor. El merge cu caciula mototolita in pumni si la primarie si la doctor si la judecatorie…Este pus in inferioritate tot timpul, este desconsiderat si burfuluit de toti profitorii sistemului, de paraziti,de presupusa „elita”.
    Implicarea este…implicita. Te lovesti la tot pasul de inertii, abuzuri, nedreptati.

  3. smaranda zice:

    La inceput, citind, am avut un sentiment de tristete apoi, PE parcursul zilei imi zbura gandul la cele citite si am avut sentimentul ca este bine asa. Satul iese din impietrirea sa arhaica, se desprinde din eventualele limite traditionale ca apoi sa renasca cu oameni proaspeti cu idei noi si energie noua. Procesul este de durata, daca mai trai destul, vom vedea daca am inteles bine.

  4. calinakimu zice:

    Intr-un fel ai dreptate, dar eu veneam la tara cu o idee preconceputa…Sa gasesc acea „curatenie” , acea profunzime, acea intelepciune a omului inegrat intr-un mediu natural. Am gasit o inocenta a ignorantei, dar si cativa batrani, din pacate multi au murit in ultima vreme, purtatori ai simbolurilor cautate de catre mine. Voi scrie un articol viitor despre „mosierii” contemporani, cei de vita „noua”…despre baronii si baronetii locali.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s